…trebuie să mulțumim!”

Matei și-a pus mâinile împreună și a plecat capul. „Multumim, Doamne, pentru mâncarea noastră. Și mulțumim că l-ai adus pe domnul acesta să mănânce cu noi. Ajută-l să găsească o casă frumoasă ca a noastră. Amin.”

Bărbatul a ridicat privirea spre mine, ochii plini de lacrimi. „Nu… nu am mâncat de trei zile”, a șoptit el cu vocea tremurând.

Matei l-a privit cu ochii mari. „Trei zile? Mama, e mult timp!” Apoi s-a întors spre bărbat cu seriozitatea specifică copiilor de 5 ani. „Cum te cheamă?”

„Gheorghe”, a răspuns bărbatul, încercând să își șteargă lacrimile.

„Ei bine, domnule Gheorghe, de acum înainte, când ai foame, să vii să ne cauți, okay? Mama știe unde să găsim mâncare!”

În acel moment, am auzit un sughiț din spatele nostru. O femeie la o masă din apropiere plângea în batistă. Apoi alt cineva. În câteva minute, jumătate din restaurant avea ochii în lacrimi.

Chelnerița s-a apropiat de masa noastră, ea însăți cu ochii umezi. „Scuzați-mă”, a spus ea încet. „Masa de acolo vrea să plătească și pentru domnul Gheorghe. Și cea de lângă fereastră zice că are haine de bărbat acasă pe care nu le mai folosește.”

Matei a bătut din palme fericit. „Vezi, domnule Gheorghe? Toată lumea vrea să te ajute!”

Gheorghe nu mai putea să vorbească. Mânca încet, cu lacrimi curgându-i pe față, în timp ce fiul meu îi povestea despre desenele animate preferate și despre câinele nostru.

Când ne-am ridicat să plecăm, Matei l-a îmbrățișat pe Gheorghe. „La revedere, prietene! Nu uita – dacă ai foame, să vii să ne cauți!”

Afară, în mașină, Matei m-a întrebat: „Mama, de what au plâns toți oamenii?”

„Pentru că tu ai o inimă foarte mare, dragule”, i-am răspuns. „Și ai amintit tuturor ce înseamnă să fii bun.”

Scrisoarea era de la Răzvan, cu letra lui de licean care încerca să pară matură:

„Draga Ioana,

Dacă citești asta, înseamnă că am terminat liceul și probabil că suntem împreună, căsătoriți poate. Dar dacă nu… vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice în lume. Știu că pare ciudat să scriu asta când suntem atât de fericiți acum, dar am un secret pe care nu ți l-am spus niciodată.

Tata a primit o ofertă de muncă în Germania și familia se mută după absolvire. Mi-a interzis să îți spun pentru că zice că sunt prea tânăr pentru legături serioase și că ar fi stupid să refuz această șansă pentru o iubire de liceu.

Dacă citești asta peste ani și ne-am despărțit, să știi că nu am vrut niciodată să te las. Te-am iubit atât de mult încât am crezut că e mai bine să te fac să mă urăști decât să îți las speranțe false. Am vrut să îți spun adevărul, dar nu am avut curajul să îți văd durerea.

Pentru totdeauna al tău,
Răzvan

P.S. – Dacă suntem încă împreună când citești asta, uite… am fost prost că m-am îndoit de noi.„

Mâinile îmi tremurau ținând hârtia. În jurul meu, foștii colegi de clasă râdeau și își aminteau vremurile bune, dar eu eram pierdută în amintirile acelei nopți ploioase când lumea mea s-a prăbușit.

„Ioana?” m-a întrebat Cristina, organizatoarea reuniunii. „Tot bine?”

Am șters lacrimile și am ridicat privirea. În colțul curții școlii, lângă stejarele bătrâni, stătea un bărbat care părea familiar. Înalt, cu părul ușor cărunțit la tâmple, îmbrăcat elegant. Se uita direct la mine cu ochii aceia albaștri pe care îi știam pe de rost.

Răzvan se întorsese.

S-a apropiat încet, cu o expresie amestec de speranță și teamă. „Ai găsit-o”, a șoptit, privind scrisoarea din mâinile mele.

„De ce acum?” am întrebat, vocea îmi tremura. „După 15 ani, de ce ai venit?”

El a zâmbit trist. „Pentru că în sfârșit am curajul să îți cer iertare.”

—Da, Mărioara, îți spun eu că o să scape de ea într-un final —râdea Ana Sergheevna în telefon—. Am găsit pentru Andrei o fată minunată de la serviciu. Doctoriță, frumoasă, din familie bună. O să îi deschid ochii fiului meu să vadă ce greșeală a făcut cu Elena asta.

Elena simți cum îi îngheață sângele în vine. Continuă să asculte, cu mâinile tremurând.

—Știi ce îi spun mereu lui Andrei? Că femeia asta nu e pentru el. Nu are educație, nu are bani, nu știe să fie o soție adevărată. Și el începe să mă asculte…

Elena închise ochii și respiră adânc. După trei ani de umilințe tăcute, era timpul pentru adevăr.

A doua zi dimineața, Ana Sergheevna a găsit la ușă un plic oficial. Înăuntru era o notificare de evacuare, cu termen de 30 de zile. Chiriaș: Ana Sergheevna Popescu. Proprietar: Elena Marinescu.

La sfârșitul documentului, cu o caligrafie elegantă, era scris: „Doamnă Ana, din păcate, din cauza comportamentului neadecvat al chiriașului, contractul nu va fi reînnoit. Cu stimă, nora dumneavoastră, Elena.”

Când Ana Sergheevna a sunat panicată la Andrei, acesta era deja în biroul Elenei, privind documentele care demonstrau averea soției sale.

—De ce nu mi-ai spus niciodată? —a întrebat el, privind registrele proprietăților.

Elena l-a privit calm: —Pentru că am vrut să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru ce am. Dar se pare că mama ta avea dreptate despre un lucru: chiar nu știu să fiu o soție care acceptă umilințele în tăcere.

Telefonul suna neîncetat. Era Ana Sergheevna.

A doua zi dimineața, când Andrei a plecat la serviciu, am luat telefoanele și am început să sun. Primul apel a fost la firma de turism care organizase călătoria pentru soacra mea.

„Bună ziua, aș vrea să anulez o rezervare pentru Paris”, am spus cu vocea tremurând de furie controlată.

„Îmi pare rău, doamnă, dar anulările în ultimul moment implică penalități de 80%”, mi-a răspuns agentul.

Am închis ochii și am inspirat adânc. „Înțeleg. Vă rog să procedați.”

Al doilea apel a fost la Elena, soacra mea. „Elena, trebuie să vorbim urgent”, i-am spus.

Seara, când Andrei s-a întors acasă, m-a găsit în bucătărie, liniștită, pregătind cina. Pe masă îl aștepta un plic alb.

„Ce e asta?”, a întrebat, deschizându-l cu mâinile tremurânde.

În interior erau chitanțele pentru anularea călătoriei și un bilet către bancă pentru restul economiilor — exact suma rămasă după penalități. Lângă ele, o notă scrisă cu mâna mea: „Lecția 1: Deciziile financiare majore se iau împreună. Lecția 2: Respectul se câștigă prin comunicare, nu prin gesturi mari făcute în secret.”

Andrei s-a uitat la mine, realizând că mama lui știa deja totul. Elena venise să îmi ceară scuze și să confirme că înțelege anularea.

„Maria… eu…”, a început el.

„Acum să discutăm despre acea mașină”, l-am întrerupt calm. „Și despre cum să luăm decizii ca o familie adevărată.”