DUPĂ CE AM ÎNMORMÂNTAT-O PE SOȚIA MEA, MI-AM DUS BĂIATUL ÎN VACANȚĂ – MI S-A RECE SÂNGELE ÎN VENE CÂND AM AUZIT: „TATI, UITĂ-TE, MAMI S-A ÎNTORS!”
Imaginează-ți că îți înmormântezi persoana iubită, doar pentru a o vedea din nou în viață. Când fiul meu a zărit-o pe „mama lui moartă” în vacanța noastră la plajă, nu mi-a venit să cred ce văd. Dar adevărul pe care l-am descoperit a fost cu mult mai dureros decât moartea ei.
N-am crezut niciodată că voi simți o asemenea durere la o vârstă atât de fragedă, dar iată-mă, la 34 de ani, văduv cu un băiețel de cinci ani. Ultima dată când am văzut-o pe soția mea, Stela, acum două luni, părul ei castaniu mirosea a levănțică când am sărutat-o de rămas bun. Apoi, un telefon care avea să-mi rămână întipărit în minte pentru totdeauna mi-a spulberat lumea… 💔
Eram în Seattle la acel moment, finalizând o încheiere importantă pentru compania mea, când telefonul a vibrat. Era un apel de la tatăl Stelei.
— Avraam, a avut loc un accident. Stela… s-a dus.
— Ce? Nu, e imposibil. Am vorbit cu ea aseară!
— Îmi pare atât de rău, fiule. S-a întâmplat în această dimineață. Un șofer beat…
Cuvintele lui s-au pierdut într-un vuiet surd. Nu-mi amintesc zborul spre casă, doar cum m-am prăbușit în casa noastră goală. Părinții Stelei organizaseră deja totul. Înmormântarea avusese loc și nu apucasem nici măcar să-mi iau rămas bun.
— N-am vrut să așteptăm, — a spus mama ei, evitându-mi privirea. — A fost mai bine așa.
Eram prea amorțit ca să protestez. Ar fi trebuit să lupt. Ar fi trebuit să cer să o văd, să-mi iau adio. Dar doliul îți tulbură mintea. Îți încețoșează rațiunea și te face să accepți lucruri pe care, în mod normal, le-ai pune sub semnul întrebării.
În noaptea aceea, după înmormântare, l-am ținut în brațe pe Luca în timp ce plângea până a adormit.
— Când vine mami acasă?
— Nu mai poate, puiule. Dar te iubește foarte mult.
— Putem să o sunăm? Vorbește cu noi, tati?
— Nu, iubire. Mami e acum în cer. Nu mai poate vorbi cu noi.
Și-a îngropat fața în pieptul meu, iar eu l-am strâns tare, lăsând lacrimile să curgă în tăcere. Cum să-i explic moartea unui copil de cinci ani, când eu însumi nu o puteam înțelege?
Au trecut două luni.
M-am cufundat în muncă și am angajat o bonă pentru Luca. Dar casa se simțea ca un mausoleu. Hainele Stelei atârnau încă în dulap, iar cana ei preferată stătea nespălată lângă chiuvetă. Fiecare colț al casei păstra o amintire, și acele amintiri începeau să mă bântuie.
Într-o dimineață, în timp ce-l priveam pe Luca împingându-și cerealele prin castron, fără poftă, am știut că avem nevoie de o schimbare.
— Hei, campionule, ce zici să mergem la plajă? — am întrebat, forțând un pic entuziasmul în voce.
Ochii i s-au luminat pentru prima dată după multe săptămâni. — Putem face castele de nisip?
— Sigur! Poate vedem și niște delfini.
Am simțit o licărire de speranță. Poate că această călătorie ne va ajuta să începem să ne vindecăm.
Ne-am cazat la un hotel de pe malul mării, iar zilele noastre au fost pline de soare și valuri. Îl priveam pe Luca cum se bălăcește în apă, iar râsul lui era un balsam pentru sufletul meu obosit. Aproape că uitasem de durere și mă pierdusem în bucuria simplă de a fi tată.
În a treia zi, eram adâncit în gânduri când Luca a venit fugind.
— Tati! Tati! — a strigat. Am zâmbit, crezând că vrea din nou înghețată.
— Tati, uită-te, mami s-a întors! — a spus, arătând spre cineva.
Am încremenit, urmărindu-i privirea. O femeie stătea pe plajă, cu spatele la noi. Avea aceeași înălțime ca Stela, același păr castaniu. Inima mi-a luat-o razna.
— Luca, puiule, nu e ea—
Femeia s-a întors încet. Și stomacul mi s-a strâns în clipa în care privirile ni s-au întâlnit.
— Tati, de ce arată mami diferit? — a întrebat Luca, cu vocea lui inocentă.
Nu puteam vorbi. Privirea îmi era lipită de coșmarul aflat la vreo 30 de metri distanță. Râdea.
Era Stela.
Ochii i s-au mărit când l-a apucat de braț pe bărbatul de lângă ea. Au plecat în grabă, pierzându-se în mulțimea de turiști.
— Mami! — a strigat Luca, dar l-am ridicat în brațe.
— Trebuie să plecăm, puiule.
— Dar tati, e mami! N-ai văzut-o? De ce nu a venit la noi?
L-am dus înapoi în cameră, cu mintea răvășită. Nu se putea. O înmormântasem. Sau nu? Dar știam ce văzusem. Era ea. Soția mea. Mama lui Luca. Femeia despre care crezusem că murise.
În acea noapte, după ce Luca a adormit, am stat pe balcon și am făcut ce nu credeam că voi face vreodată. Cu mâinile tremurând, am sunat-o pe mama Stelei.
— Alo? — a răspuns.
— Trebuie să știu exact ce s-a întâmplat cu Stela.
Liniște, apoi: — Am mai trecut prin asta, Avraam.
— Nu, spune-mi din nou.
— Accidentul a fost dimineață. Era prea târziu când am ajuns la spital.
— Și trupul? De ce nu am putut să o văd?
— Era prea mutilat. Am crezut că e mai bine așa—
— Ați greșit, — am spus și am închis.
Am rămas privind marea întunecată. Ceva nu era în regulă. O simțeam în stomac. Și eram hotărât să aflu adevărul.
A doua zi dimineață, l-am dus pe Luca la clubul pentru copii din resort, împreună cu bona.
— Ți-am pregătit o surpriză mai târziu, campionule! — am promis, urându-mă pentru minciună.
Am petrecut ore întregi cercetând plaja, magazinele și restaurantele. Nicio urmă de Stela sau bărbatul care era cu ea. Cu fiecare oră care trecea, frustrarea mea creștea. Îmi pierdusem mințile? Imaginam totul?
Când soarele începea să apună, m-am prăbușit pe o bancă, învins. Deodată, o voce cunoscută m-a făcut să tresar.
— Știam că mă vei căuta.
M-am întors și am găsit-o pe Stela în fața mea, singură de data asta. Arăta exact cum mi-o aminteam, dar totuși altfel. Mai rece. Mai dură.
— Cum? — am reușit să spun.
— E complicat, Avraam.
— Atunci explică-mi, — am spus printre dinți, începând în același timp să înregistrez totul cu telefonul.
— N-am vrut să afli așa. Sunt însărcinată.
— Ce?
— Nu e al tău, — a șoptit, evitându-mi privirea.
A început să-mi povestească. O aventură. O sarcină. Un plan elaborat de dispariție.
— Părinții mei m-au ajutat, — a recunoscut Stela. — Știam că vei fi plecat. A fost momentul perfect.
— Perfect? Ai idee ce i-ai făcut lui Luca? Ce mi-ai făcut mie?
Lacrimile îi curgeau pe față. — Îmi pare rău. Nu puteam să te înfrunt. Așa, toți puteau merge mai departe.
— Mai departe? Eu am crezut că ai murit! Știi ce înseamnă să-i spui copilului tău că mama lui nu se mai întoarce niciodată?
— Avraam, te rog, încearcă să înțelegi—
— Ce să înțeleg? Că ești o mincinoasă? O trădătoare? Că m-ai lăsat să te jelesc în timp ce tu fugeai cu amantul?
— Mai încet, — a șuierat, uitându-se în jur, speriată.
M-am ridicat, înălțându-mă deasupra ei. — Nu. Nu mai dictezi tu regulile. Ți-ai pierdut dreptul în ziua în care ai decis să „mori”.
Tocmai când Stela deschidea gura să răspundă, o voce mică ne-a înghețat pe amândoi.
— Mami?
Ne-am întors amândoi. Luca stătea acolo, cu ochii mari, ținând-o de mână pe bonă. Inima mi-a căzut.
Fața Stelei s-a albit. — Luca, puiule—
L-am luat în brațe, făcând un pas înapoi. — Să nu îndrăznești să-i vorbești.
Bona era confuză, privirea îi alerga între noi. — Îmi pare rău, domnule. A fugit când v-a văzut.
— E în regulă, Sara. Plecăm.
Luca se zbătea în brațele mele. — Tati, vreau la mami… te rog. Mami, nu mă lăsa. Mami… Mami!
L-am dus departe de acolo, ignorând plânsul lui sfâșietor. În cameră, am început să împachetez frenetic, în timp ce Luca mă bombarda cu întrebări.
— De ce plângi, tati? De ce nu mergem la mami?
M-am așezat în genunchi, i-am luat mânuțele în ale mele. Cum să-i explic? Cum îi spui unui copil că mama lui l-a abandonat?
— Luca, trebuie să fii curajos. Mama ta a făcut un lucru foarte rău. Ne-a mințit.
Buzele i-au tremurat. — Nu ne mai iubește?
Întrebarea lui nevinovată mi-a sfărâmat și ultima fărâmă de inimă. L-am strâns tare, cu lacrimi curgând în șiroaie. — Te iubesc eu pentru amândoi, puiule. Mereu. Orice s-ar întâmpla, o să mă ai pe mine, bine?
Căpușorul lui s-a lăsat pe pieptul meu, un mic semn din cap, urmat de un somn adânc. Lacrimile lui mi-au pătat cămașa, lăsând o urmă sărată a durerii împărtășite.
Următoarele săptămâni au fost un haos. Avocați, custodie, și explicații pentru Luca pe înțelesul unui copil de cinci ani. Părinții Stelei au încercat să ia legătura cu noi, dar i-am refuzat. Erau la fel de vinovați ca și ea.
O lună mai târziu, stăteam în biroul avocatei mele și am semnat ultimele acte.
— Custodie deplină și o pensie alimentară generoasă, — a spus ea. — Având în vedere circumstanțele, doamna Stela nu a contestat nimic.
Am dat din cap, amorțit. — Și ordinul de confidențialitate?
— Este activ. Nu poate vorbi public despre înșelătorie fără consecințe grave.
Când m-am ridicat să plec, avocata mi-a pus mâna pe braț. — Avraam, între noi fie vorba, n-am mai văzut un caz ca acesta. Cum reziști?
M-am gândit la Luca, care mă aștepta acasă cu părinții mei, singurii în care mai avea încredere. — Zi după zi, — am spus.
În ochii legii, nu mai eram văduv. Dar în inima mea, femeia cu care mă căsătorisem era moartă de mult, lăsând în urmă doar o fantomă de promisiuni frânte și încredere spulberată.
Două luni mai târziu, stăteam pe balconul noii noastre case, privind cum Luca se joacă în curte. Ne mutasem într-un alt oraș, un nou început pentru amândoi. Nu fusese ușor. Luca încă avea coșmaruri și o mai întreba din când în când de mama lui. Dar, treptat, ne vindecam.
Într-o zi, telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la Stela.
„Te rog, lasă-mă să explic. Mi-e atât de dor de Luca. Mă simt pierdută. Prietenul meu m-a părăsit. 😔🙏🏻”
L-am șters fără să răspund. Unele punți, odată arse, nu mai pot fi reconstruite. Ea și-a ales drumul, iar acum trebuia să trăiască cu el.
Pe măsură ce soarele apunea, l-am strâns pe fiul meu în brațe. — Te iubesc, puiule, — i-am șoptit.
El mi-a zâmbit larg, cu ochii plini de încredere și dragoste. — Și eu te iubesc, tati!
Și în acel moment, am știut că o să fim bine. Nu va fi ușor și vor exista zile grele. Dar ne aveam unul pe celălalt. Și asta era tot ce conta.