Autor: admin

Ceea ce Elena nu știa era că lucrez ca asistent juridic la un cabinet de avocatură de familie. Și mai important, că am învățat să fiu întotdeauna pregătită pentru astfel de situații.

În momentul în care am văzut televizorul spart, am făcut imediat fotografii din toate unghiurile – ale televizorului, ale camerei, chiar și ale jucăriei care l-a lovit. Am documentat totul metodic, inclusiv ora exactă și circumstanțele.

Dar surpriza adevărată a venit când am verificat istoricul conversațiilor noastre. Elena uitase că îmi trimisese un mesaj cu doar trei săptămâni înainte, în care se plângea de televizorul ei: „Urăsc televizorul ăsta vechi! Imaginea e îngrozitoare și sunetul se tot întrerupe. Mă gândesc să-l schimb, dar nu am bani acum.”

Avea și o poză cu televizorul unde se vedea clar că imaginea era deja distorsionată și avea pete negre pe ecran – probleme care existau cu mult înainte de „accidentul” nostru.

A doua zi am sunat-o din nou: „Elena, am să-ți fac o ofertă finală. Îți dau 800 lei pentru televizorul tău deja defect, sau ne vedem la tribunal unde voi prezenta toate dovezile că aparatul era deja stricat.”

„Ce dovezi?” a întrebat ea, panicată.

„Propriile tale mesaje în care te plângeai că televizorul nu mai funcționează bine, fotografiile pe care mi le-ai trimis acum trei săptămâni unde se vedeau defectele, și mărturiile vecinilor tăi care au auzit cum te plângeai constant de el.”

Liniștea de la capătul celălalt al firului a durat o eternitate.

„În plus,” am continuat, „am consultat un avocat prietenos care mi-a explicat că încercarea ta de a obține bani pentru un televizor mai scump decât cel deteriorat se numește fraudă prin asigurare. Chiar dacă nu e vorba de o companie de asigurări, principiul legal rămâne același.”

Elena a răspuns în sfârșit, vocea ei tremurând: „Poate… poate am exagerat puțin. Hai să uităm de toată treaba asta.”

„Perfect,” i-am răspuns eu. „Dar vreau asta în scris. Un email în care confirmi că renunți la orice pretenții și că consideri incidentul închis.”

Două ore mai târziu aveam emailul. Iar copiii noștri au continuat să se joace împreună, dar de data aceasta numai în curtea mea, unde stiu exact ce funcționează și ce nu în casa mea.

Uneori, cea mai bună apărare este să fii pregătit cu adevărul. Și Elena a învățat că nu poți să păcălești pe cineva care știe să-și adune dovezile.

Bătrânul a ridicat privirea spre Nina, ochii lui albaștri și blânzi strălucind în lumina focului. Avea părul alb și barbă neîngrijită, iar hainele lui păreau să fi văzut zile mai bune, dar în privirea lui era ceva calm și reconfortant.

„Nu sunt doamna Ruta, copila mea,” a spus el cu o voce gravă dar caldă. „Sunt Gheorghe. Doamna Ruta s-a mutat la oraș, la fiica ei, în urmă cu un an. Eu… păi, să spunem că îngrijesc de locul ăsta în absența ei.”

Nina s-a simțit jenată. „Îmi pare rău că v-am deranjat. Eu sunt Nina, proprietara casei de alături. Încercam să intru, dar ușa s-a umflat și nu pot…”

Gheorghe a zâmbit și a pus jos cana. „Ah, casa familiei Popescu! Știu foarte bine. Părinții tăi erau oameni minunați. Îmi pare rău pentru pierderea ta, copilă.”

Lacrimile au început să-i curgă Ninei din nou. „Nu știu ce să fac. N-am unde să mă duc.”

Bătrânul s-a ridicat încet și a mers să ia o bară de fier din umbra casei. „Hai să vedem ce putem face cu ușa aia încăpățânată.”

În câteva minute, Gheorghe reușise să forțeze ușa. Înăuntru era întuneric și mirosea a umezeală, dar era un acoperis deasupra capului.

„Mersi mult,” a șoptit Nina.

„Ascultă,” a spus Gheorghe, punându-și mâna pe umărul ei într-un gest tătesc. „Știu că pare totul fără ieșire acum, dar în primăvară totul renaște. Și tu ai să renaști. Am văzut multe în viața mea, și știu că oamenii puternici ca tine găsesc întotdeauna o cale.”

Nina l-a privit prin lacrimi. „Cum știți că sunt puternică?”

„Pentru că ai venit până aici. Pentru că nu ai renunțat. Și pentru că în ochii tăi văd aceeași hotărâre pe care o aveam și eu când eram tânăr și am pierdut totul.”

Bătrânul a scos din buzunar o cheie veche. „Asta e cheia cămării din spatele casei. Părinții tăi țineau acolo unelte și conserve. Poate găsești ceva util.”

Nina a luat cheia cu mâinile tremurânde. „De ce mă ajutați?”

Gheorghe a zâmbit din nou. „Pentru că acum mulți ani, când nu aveam nimic, cineva m-a ajutat pe mine. E rândul meu să întorc favoarea.”

A doua zi dimineață, Nina s-a trezit cu zgomotul unei mașini. Prin fereastra murdară a văzut o furgonă oprind în fața casei. Un bărbat în vârstă mijlocie a coborât și a început să descarce materiale de construcție.

„Sunt Marius,” s-a prezentat el când Nina a ieșit. „Domnul Gheorghe m-a sunat. A spus că ai nevoie de ajutor cu reparațiile.”

Nina l-a privit confuză pe Gheorghe, care apăruse și el. „Dar eu nu am bani să plătesc…”

„Nu e nevoie,” a răspuns Gheorghe. „Marius e fiul meu. Și împreună o să facem din casa asta o căsuță ca-n povești. Dar cu o condiție – să nu renunți niciodată la visurile tale.”

Inima Elenei a început să bată cu putere. Cu pași pe vârfuri, s-a apropiat de ușa camerei lui Mihai, care era întredeschisă. Prin spațiul îngust, a zărit o siluetă înclinată peste pătuțul copilului.

Era o femeie în vârstă, cu părul cărunt prins într-un coc dezordonat. Purta o cămașă de noapte albă, decolorată de timp, și se mișca cu grijă în jurul bebelușului. În mâinile ei tremurătoare ținea un biberon pe jumătate gol.

„Șșș, dragul meu,” șoptea femeia cu o voce blândă. „Bunica este aici. Nu plânge, îngerașule.”

Elena și-a pus mâna la gură să nu țipe. Femeia aceea arăta exact ca bunica ei, care murise cu trei ani înainte, chiar înainte să afle că Elena este însărcinată.

Femeia s-a întors ușor, ca și cum ar fi simțit privirea Elenei. Ochii ei blânzi au întâlnit ochii înlăcrimați ai tinerei mame. Nu părea surprinsă să fie văzută.

„Elena, dragă,” a spus cu aceeași voce caldă pe care Elena o ținea minte din copilărie. „Știu că ești obosită. Lasă-mă să te ajut cu micuțul.”

„Bunico… dar tu…” Elena a încercat să vorbească, dar cuvintele i se încurcau în gât.

Bunica i-a făcut semn să tacă și a continuat să-l hănească pe Mihai cu gesturi practiced. „Unii îngerazâ nu pleacă niciodată cu adevărat, Elena. Rămânem pentru a veghea asupra celor pe care îi iubim. Tu ai nevoie de odihnă pentru a fi o mamă bună.”

După ce a terminat de hrănit copilul și i-a schimbat scutecul, bunica s-a apropiat de Elena. „Acum du-te să dormi, dragă. Eu îl voi veghea pe Mihai până dimineața. Mâine vei fi mai puternică.”

Elena a simțit o căldură familiară cuprinzând-o, aceeași senzație pe care o avea când era mică și bunica o îmbrățișa după un coșmar.

Când s-a trezit a doua zi dimineață, Mihai dormea liniștit, dar pe noptiera sa găsise o fotografie veche a bunicii pe care nu o mai văzuse de ani de zile, și o notițâ scrisă cu mâna ei: „Dragostea unei bunici nu moare niciodată. Voi fi întotdeauna aici când ai nevoie de mine.”

Toți oaspeții s-au întors să se uite la Carolina. Inima mi-a început să bată cu putere când am privit umărul ei drept, acolo unde Tudor indica cu degetul tremurând.

Pe pielea ei delicată, tocmai sub bretele rochiei, se vedea clar un tatuaj pe care nu-l observasem niciodată înainte. Era mic, discret, dar în acel moment părea să umplea întreaga capelă cu prezența lui.

Era o dată. 15 iunie 2019.

Data în care soția mea murise.

„Carolina…” am șoptit, vocea îngropându-mi-se în gât.

Ea s-a întoarse să-și privească umărul, ca și cum ar fi văzut tatuajul pentru prima dată. Confuzia din ochii ei părea autentică, dar Tudor nu s-a lăsat păcălit.

„Tată, aceea este data în care mama a murit,” a spus el cu vocea tremurândă. „De ce ar avea cineva tatuat ziua în care mama noastră a murit?”

Invitații au început să șoptească între ei. Simțeam cum tot sângele îmi parasește fața. Carolina părea să se zbată să găsească cuvintele.

„Eu… eu nu știu cum…” a bâlbâit ea.

Dar Tudor nu a terminat. Cu curajul disperat al unui copil care își protejează familia, a continuat: „Și tată, te-ai întrebat vreodată de ce știe atât de multe despre mama? Despre locurile ei preferate, despre melodiile pe care le fredona?”

Brusc, puzzle-ul a început să se aranjeze în mintea mea. Toate acele detalii mici pe care Carolina le știa despre soția mea, toate întâmplările pe care le menționa și pe care eu credeam că i le povestisem…

„Cine ești tu cu adevărat?” am întrebat-o, vocea abia un șoapat.

Carolina s-a uitat la Tudor, apoi la mine, și pentru prima dată de când o cunosc, masca de blândețe i-a căzut de pe față.

„Ea era sora mea mai mare,” a spus în sfârșit, cuvintele căzând ca niște pietre în liniștea capelei.