Bătrânul a ridicat privirea spre Nina, ochii lui albaștri și blânzi strălucind în lumina focului. Avea părul alb și barbă neîngrijită, iar hainele lui păreau să fi văzut zile mai bune, dar în privirea lui era ceva calm și reconfortant.
„Nu sunt doamna Ruta, copila mea,” a spus el cu o voce gravă dar caldă. „Sunt Gheorghe. Doamna Ruta s-a mutat la oraș, la fiica ei, în urmă cu un an. Eu… păi, să spunem că îngrijesc de locul ăsta în absența ei.”
Nina s-a simțit jenată. „Îmi pare rău că v-am deranjat. Eu sunt Nina, proprietara casei de alături. Încercam să intru, dar ușa s-a umflat și nu pot…”
Gheorghe a zâmbit și a pus jos cana. „Ah, casa familiei Popescu! Știu foarte bine. Părinții tăi erau oameni minunați. Îmi pare rău pentru pierderea ta, copilă.”
Lacrimile au început să-i curgă Ninei din nou. „Nu știu ce să fac. N-am unde să mă duc.”
Bătrânul s-a ridicat încet și a mers să ia o bară de fier din umbra casei. „Hai să vedem ce putem face cu ușa aia încăpățânată.”
În câteva minute, Gheorghe reușise să forțeze ușa. Înăuntru era întuneric și mirosea a umezeală, dar era un acoperis deasupra capului.
„Mersi mult,” a șoptit Nina.
„Ascultă,” a spus Gheorghe, punându-și mâna pe umărul ei într-un gest tătesc. „Știu că pare totul fără ieșire acum, dar în primăvară totul renaște. Și tu ai să renaști. Am văzut multe în viața mea, și știu că oamenii puternici ca tine găsesc întotdeauna o cale.”
Nina l-a privit prin lacrimi. „Cum știți că sunt puternică?”
„Pentru că ai venit până aici. Pentru că nu ai renunțat. Și pentru că în ochii tăi văd aceeași hotărâre pe care o aveam și eu când eram tânăr și am pierdut totul.”
Bătrânul a scos din buzunar o cheie veche. „Asta e cheia cămării din spatele casei. Părinții tăi țineau acolo unelte și conserve. Poate găsești ceva util.”
Nina a luat cheia cu mâinile tremurânde. „De ce mă ajutați?”
Gheorghe a zâmbit din nou. „Pentru că acum mulți ani, când nu aveam nimic, cineva m-a ajutat pe mine. E rândul meu să întorc favoarea.”
A doua zi dimineață, Nina s-a trezit cu zgomotul unei mașini. Prin fereastra murdară a văzut o furgonă oprind în fața casei. Un bărbat în vârstă mijlocie a coborât și a început să descarce materiale de construcție.
„Sunt Marius,” s-a prezentat el când Nina a ieșit. „Domnul Gheorghe m-a sunat. A spus că ai nevoie de ajutor cu reparațiile.”
Nina l-a privit confuză pe Gheorghe, care apăruse și el. „Dar eu nu am bani să plătesc…”
„Nu e nevoie,” a răspuns Gheorghe. „Marius e fiul meu. Și împreună o să facem din casa asta o căsuță ca-n povești. Dar cu o condiție – să nu renunți niciodată la visurile tale.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.