era Alexandru, fostul meu coleg de clasă din liceu, cel cu care pierduserem legătura acum douăzeci de ani.
„Elena?”, a întrebat el, la fel de șocat ca mine. „Nu îmi vine să cred… Tu ești?”
Am clipit de câteva ori, încercând să procesez realitatea. „Alexandru? Tu ești pilotul?”
El a râs, o răsete familiară care m-a transportat instant înapoi în timpul liceului. „Am recunoscut numele pe lista de pasageri și am vrut să fiu sigur. Știu că sună nebunește, dar…” s-a întrerupt, parcă căutând cuvintele potrivite.
„Dar ce?”, l-am întrebat, inima bătuindu-mi din ce în ce mai tare.
„Mama ta… am auzit că e bolnavă. Sora mea lucrează la spitalul din Brașov și mi-a povestit.”
Mi s-a închis gura. Încercam să ajung acasă de urgență exact din acest motiv, dar nu știam că știa cineva.
„De aceea am vrut să vorbesc cu tine”, a continuat Alexandru. „Zborul tău de legătură a fost anulat din cauza vremii. Dar eu zbor spre Brașov peste două ore cu un avion privat pentru o cursă de urgență. Dacă vrei, te pot lua cu mine.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii. După douăzeci de ani, destinul ne reunea în cel mai neașteptat mod, în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de ajutor.
„Ar însemna totul pentru mine”, am șoptit.
Alexandru a zâmbit, același zâmbet blând pe care îl țineam minte din adolescență. „Atunci să mergem acasă.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.