Scrisoarea era de la Răzvan, cu letra lui de licean care încerca să pară matură:
„Draga Ioana,
Dacă citești asta, înseamnă că am terminat liceul și probabil că suntem împreună, căsătoriți poate. Dar dacă nu… vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice în lume. Știu că pare ciudat să scriu asta când suntem atât de fericiți acum, dar am un secret pe care nu ți l-am spus niciodată.
Tata a primit o ofertă de muncă în Germania și familia se mută după absolvire. Mi-a interzis să îți spun pentru că zice că sunt prea tânăr pentru legături serioase și că ar fi stupid să refuz această șansă pentru o iubire de liceu.
Dacă citești asta peste ani și ne-am despărțit, să știi că nu am vrut niciodată să te las. Te-am iubit atât de mult încât am crezut că e mai bine să te fac să mă urăști decât să îți las speranțe false. Am vrut să îți spun adevărul, dar nu am avut curajul să îți văd durerea.
Pentru totdeauna al tău,
Răzvan
P.S. – Dacă suntem încă împreună când citești asta, uite… am fost prost că m-am îndoit de noi.„
Mâinile îmi tremurau ținând hârtia. În jurul meu, foștii colegi de clasă râdeau și își aminteau vremurile bune, dar eu eram pierdută în amintirile acelei nopți ploioase când lumea mea s-a prăbușit.
„Ioana?” m-a întrebat Cristina, organizatoarea reuniunii. „Tot bine?”
Am șters lacrimile și am ridicat privirea. În colțul curții școlii, lângă stejarele bătrâni, stătea un bărbat care părea familiar. Înalt, cu părul ușor cărunțit la tâmple, îmbrăcat elegant. Se uita direct la mine cu ochii aceia albaștri pe care îi știam pe de rost.
Răzvan se întorsese.
S-a apropiat încet, cu o expresie amestec de speranță și teamă. „Ai găsit-o”, a șoptit, privind scrisoarea din mâinile mele.
„De ce acum?” am întrebat, vocea îmi tremura. „După 15 ani, de ce ai venit?”
El a zâmbit trist. „Pentru că în sfârșit am curajul să îți cer iertare.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.